Astazi cu voia lui Dumnezeu as vrea sa vorbim despre o trasatura de caracter esentiala fiecarui crestin. Este acea trasatura care daca ar fi insusita de mai multi oameni, atunci societatea si lumea ar arata complet diferit. Smerenia este o virtute care a ieşit în evidenţă, cel mai pregnant, în viaţa Domnului nostru Isus Cristos.
In Evanghelia dupa Matei 11:29 gasim cuvintele Domnului Isus care spune: “Învăţaţi de la Mine, căci eu sunt blând şi smerit cu inima”. Un mesaj de o mare profunzime este exprimat de profetul Mica 6:8, care defineşte într-un mod foate clar ce anume cere Dumnezeu de la om: “Să faci dreptate, să iubeşti mila şi să umbli smerit cu Dumnezeul tău”. Nicio haină nu li se potriveşte mai bine copiilor lui Dumnezeu decât aceea a smereniei. Dacă în activitatea si in viata noastră de zi cu zi, în serviciile pe care le facem, în închinarea adusă Tatălui nostru Ceresc nu suntem pătrunşi de un adânc şi adevărat sentiment al smereniei, atunci suntem lipsiţi de dovada că suntem copii ai Săi. Smerenia este una din calitatile care arata prezenta si lucrarea Duhului lui Dumnezeu in tine.
Când ucenicii au venit la Isus, Matei 18:1-4 dorind sa stie care va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor, Isus a chemat în mijlocul lor un copilaş şi a zis: “Adevarat va spun, daca nu va veti intoarce si nu veti deveni ca niste copilasi,cu nici un chip nu veti intra in imparatia cerurilor. De aceea oricine se va smeri ca şi acest copilaş va fi cel mai mare în Împărăţia Cerurilor”. Domnul Isus i-a mustrat pe carturari si farisei in Matei 23:11-12 spunandu-le, „Si cel mai mare dintre voi sa fie slujitorul vostru, oricine se înalţă pe sine va fi smerit şi oricine se smereşte pe sine va fi înălţat”. Smerenia este singura scară pe care poţi urca la un loc de cinste. După ce a spălat picioarele ucenicilor, Isus a spus: ” Dacă Eu, Domnul şi Învăţătorul vostru, v-am spălat picioarele, şi voi sunteţi datori să vă spălaţi picioarele unii altora”. Sa va slujiti unii altora si sa puneti nevoile celorlalti inaintea nevoilor voastre. Toate aceste exemple fac din smerenie o trăsătură esenţială a uceniciei noastre. Isus a fost smerit şi ascultător până la moarte. Dacă ar fi fost altfel, nu ar fi mers de bunăvoie la cruce. Cea mai bună dovadă a smereniei o dam prin ceea ce arătăm în toate relaţiile cu semenii noştri.
Apostolul Pavel, în Epistola către Filipeni 2:5-8 spune următoarele: “Să aveţi în voi gândul acesta, care era şi în Cristos Isus: El, măcar că avea chipul lui Dumnezeu, totuşi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotrivă cu Dumnezeu, ci S-a dezbrăcat pe Sine Însuşi şi a luat un chip de rob, facându-Se asemenea oamenilor. La înfăţişare a fost găsit ca un om, S-a smerit şi S-a făcut ascultător până la moarte, şi încă moarte de cruce”. Când vom înţelege profunzimea acestor cuvinte, ne vom da seama de necesitatea pentru noi a trăsăturilor de caracter pe care le-a avut Domnul. Omul a pierdut smerenia şi respectul faţă de Dumnezeul său, încă din Grădina Eden, când veninul mândriei strecurat de satan a făcut-o pe Eva să viseze că va fi ca Dumnezeu, cunoscând binele şi răul. Otrava aceasta i-a pătruns în suflet, distrugându-i smerenia şi supunerea de Dumnezeu ce i-ar fi putut perpetua fericirea. Viaţa primei perechi, cât şi a tuturor ce le-au urmat, a fost contaminată din temelie cu cea mai teribilă otravă „mândria”. Întregul lanţ de nenorociri din lumea de ieri şi de azi, toate războaiele şi vărsările de sânge, egoismul, suferinţele, ambiţiile, geloziile, nefericirile fiecărei zile, toate se datorează faptului că omul nu a rămas smerit sub mâna tare a lui Dumnezeu, ci a preferat înălţarea sugerată de Satan.
Isus a venit pe pământ să readucă smerenia. Trebuie sa ne recunoaştem fiecare sentimentul de mândrie şi neputinţa de a scăpa de ea, pentru ca fiecare avem in noi mai multa sau mai puţină mândrie, fie că recunoaştem, fie că nu si sa ii cerem Domnului sa ne smereasca.
Adevărata smerenie se întemeiază pe victoria asupra sinelui. Absenţa dragostei, indiferenţa faţă de nevoile altora, vorbele pripite, chiar rostite sub pretextul de a fi sinceri şi oneşti, orice mânie, orice iritare, sentimentele de amărăciune, toate îşi au rădăcina în mândria de sine.
Să privim mereu la Domnul Isus, la viaţa Sa de totală uitare de Sine, de absolută dependenţă faţă de Tatăl, găsind astfel liniştea şi pacea desăvârşită. El nu a păstrat nimic pentru Sine, a dat totul lui Dumnezeu şi a fost înălţat nespus de mult.
În epistolele Apostolului Pavel, găsim câteva lucruri minunate cu privire la smerenie. Creştinilor din Roma le zice: “Nu umblaţi după lucrurile înalte, ci rămâneţi la cele smerite” (cap. 12:16). Efesenilor le scrie: “Să vă purtaţi într-un chip vrednic de chemarea pe care aţi primit-o, cu toată smerenia şi blândeţea” (cap. 4:1-2). Colosenilor, deasemenea, le spune: “Îmbrăcaţi-vă cu o inimă plină de îndurare, cu bunătate, cu smerenie, cu blândeţe, cu îndelungă răbdare” (cap. 3:12).
Creştinul smerit dă cinste tuturor, chiar celui mai slab şi neînsemnat dintre fraţii săi. Daca Duhul Celui ce a spălat picioarele ucenicilor inainte sa mearga la rastignire este la lucru in inima noastra, El ne va face sa nu suferim niciodata de gelozie sau invidie.
V-am vorbit adesea despre sfinţenie. Dovada cea mai elocventă că ne găsim pe calea sfinţeniei este smerenia faţă de Dumnezeu şi oameni. Evanghelistul Luca ne spune in cap. 18, pilda vamesului si a fariseului cand doi oameni s-au suit la Templu, să se roage. Unul era din tagma fariseilor, iar celălalt era vameş. Fariseul sta în picioare şi a început să se roage în sine astfel: “Dumnezeule, îţi mulţumesc că nu sunt ca ceilalţi oameni, talhari, nedrepţi, preacurvari sau chiar ca vameşul acesta”. Mândria îşi poate înălţa capul chiar în mijlocul serviciului de inchinare. Fără să-ţi dai seama, porneşti un imn de laudă la adresa ta însuţi. Eul este un personaj plin de pretenţii, care cere mereu locul cel mai înalt şi se simte rănit şi marginalizat atunci când nu il primeşte. Haideti să nu fim farisei! Să nu permitem ca în adancul inimilor noastre să se dezvolte un obicei ascuns. Acela de a fi mândri de talentele noastre, de a fi mândri de cunoştinţele noastre, de avansul pe care considerăm că îl avem faţă de fraţii noştri. În adunarea Domnului toţi suntem fraţi. Unul singur este Învăţătorul nostru şi El se cheamă Isus Cristos.
În Filipeni, 2:8, se spune ca: “S-a făcut ascultător până la moarte şi încă moarte de cruce”. Smerenia este o cale a morţii. Omul smerit moare în fiecare zi faţă de sine. În 2 Corinteni 12:7-8, citim cuvintele apostolului Pavel care spune: “Şi ca să nu mă umflu de mândrie, din pricina strălucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un ţepuş în carne, un sol al Satanei, ca să mă pălmuiască şi să mă împiedice să mă îngâmf. De trei ori am rugat pe Domnul sa-l departeze de la mine. Si El mi-a zis: Harul meu iti este de ajuns,caci puterea mea in slabiciune se desavarseste”. Apostolul Pavel a acceptat cu bucurie refuzul Domnului şi în loc să continue sa ceară izbăvire, el spune “Simt plăcere în slăbiciuni, în defăimări, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorări pentru Cristos; căci când sunt slab, atunci sunt tare”.
Să învăţăm din lecţiile desprinse din viaţa Domnului Isus. Una dintre cele mai frumoase lecţii pe care le putem învăţa de la el este smerenia si trebuie să rămânem si noi mereu în această stare. Harul Său ne este îndeajuns. Pe de altă parte, să fim cu bagare de seama, pentru că primejdia mândriei spirituale este mai aproape de noi decât credem. Pavel era în pericol fără să ştie. Experienţa lui trebuie sa fie învăţătură pentru noi. Cuvântul lui Dumnezeu ne vorbeşte într-o mulţime de locuri din Sfânta Scriptură să fim smeriţi. Porunca este clară: “Smereşte-te!”. “Nu te lăuda cu ceea ce ai, căci tot ce ai nu este al tău, ci este primit”. Să acceptăm cu recunoştinţă tot ceea ce Dumnezeu permite să vină peste noi, fie dinăuntru, fie dinafară, fie de la prieteni, fie de la duşmani. Să ne straduim zilnic ca trupul nostru să fie golit de sine si să ne lăsăm umpluţi cu Duhul lui Cristos.
Fie ca Tatăl nostru cel Ceresc să ne ajute sa crestem in smerenie în fiecare zi!