Capitolul 9
Pe cat este de plin un arici de tepi pe atat este de plin de probleme, Romani 9-11. Multi vad epistola catre Romani ca pe o epistola cu 8 capitole pentru evanghelizare la inceput, cinci cu explicatii si saluturi la sfarsit si trei la mijloc care incurca lucrurile. Unii considera aceste trei capitole ca fiind doar o paranteza sau o anexa la celelealte. Altii spun ca Romani 9-11 este inima epistolei, restul capitolelor fiind doar introducerea si concluzia acestora trei. Insa noi nu vrem sa cadem in nici una dintre aceste extreme, ci sa vedem aceste capitole ca o parte integranta a invataturii oferite de catre Dumnezeu.
Tema dominanta o reprezinta necredinta iudeilor impreuna cu toate problemele pe care aceasta situatie le ridica. Cum este posibil ca un popor atat de privilegiat sa nu-l recunoasca pe Mesia care le fusese profetit de atatea ori? Daca Evanghelia este puterea de mantuire a lui Dumnezeu, intai a iudeului si apoi a neamurilor, cum am citit in Romani 1:16, atunci cum se face ca atat de putini iudei au acceptat-o? Cum se impaca refuzul lor cu fagaduintele lui Dumnezeu si cu legamantul Sau? Care este acum planul lui Dumnezeu pe viitor pentru iudei si neamuri? Capitolele de la 9-11 ne raspund la aceste intrebari.
Astazi o sa ne concentram atentia asupra capitolului 9. Vom vorbi despre caderea lui Israel si despre alegerea suverana a lui Dumnezeu. Capitolele 9-11 incep toate cu o afirmatie personala. Pavel simte o durere si o intristare nespus de mare din pricina starii lor spirituale si vorbeste despre dorinta sa fierbinte si rugaciunile sale pentru mantuirea lor. Pavel incepe asigurandu-i de sinceritate pe cititorii epistolei, “spun adevarul in Cristos.”, “nu mint” si “cugetul meu este luminat de Duhul Sfant care imi e martor.” Ce adevar marturiseste el? Ca iubeste cu o dragoste sincera pe Israelul care l-a respins pe Cristos. Acest lucru ii provoaca o mare intristare si o durere necurmata in inima. El ii numeste in continuare fratii mei si rudele mele trupesti pe israeliti pentru ca aderarea la familia Domnului nu anuleaza legaturile de sange sau de nationalitate. Apoi spune in vs.3 un lucru extrem, ca sa isi dovedeasca preocuparea pentru conditia lor spirituala, “aproape ca doresc sa fiu eu blestemat si despartit de Cristos pentru fratii mei si rudele mele trupesti”.
Cat de mult mi-as dori sa simtim toti aceste lucruri pentru cei din casa noastra care nu sunt copiii Domnului. Sa ii iubim atat de mult si sa avem aceeasi durere si instristare profunda pentru conditia lor spirituala, ca aproape ne-am dori sa schimbam locurile cu ei.
Intristarea lui vine din faptul ca Israelul a fost un popor privilegiat, care a avut legamintele si fagaduintele Domnului, in special cel incheiat de Dumnezeu cu Avraam si innoirea acestuia cu Isaac si Iacov, apoi cu Moise si David. Ei au avut patriarhii, profetii si proorocii si mai presus de toate acestea, “din ei a iesit in trup, Cristosul”, vs.5. Realitatea aceasta ne atrage atentia despre cat de mare poate sa fie impietrirea pe care satan o poate produce in poporul lui Dumnezeu, daca nu suntem cu mare bagare de seama. Ne vom concentra acum atentia ca sa dam raspuns la patru intrebari adresate de Pavel in acest capitol:
A ramas fara putere Cuvantul lui Dumnezeu? La prima vedere ar putea parea ca promisiunea facuta de Dumnezeu lui Israel nu s-a implinit. El le-a promis ca ii va binecuvanta, dar ei si-au pierdut aceasta promisiune datorita necredintei. Promisiunile lui Dumnezeu au venit intotdeauna cu conditii. Esecul implinirii promisiunii lui Dumnezeu, s-a datorat esecului poporului Israel de a trai in ascultare de voia Sa, nu din cauza lui Dumnezeu. “Caci nu toti cei ce se coboara din Israel, sunt Israel.”, vs.6. Intotdeauna a fost un Israel fizic si un altul spiritual, care a primit promisiunea Domnului. Nu toti cei care descind din Avraam au primit promisiunea. Avraam a avut doi fii, pe Ismael si pe Isaac. Promisiunea a fost facuta pentru Isaac, niciodata pentru Ismael. Ismael este amintirea esecului lui Avraam de a avea rabdare, asteptand dupa Dumnezeu sa isi implineasca promisiunea. De aceea avem copiii carnii pe de o parte si copiii fagaduintei pe alta parte. De aceea vedem amintita promisiunea facuta de Dumnezeu lui Avraam in vs.9. Apoi de la Avraam si cei doi fii ai Sai, Pavel trece la Isaac si cei doi copii ai lui, Esau si Iacov. Si asa cum l-a ales pe Isaac si nu pe Ismael, la fel l-a ales pe Iacov si nu pe Esau. In cazul lor nu exista nimic care sa ii deosebeasca pe cei doi frati.
Daca Isaac si Ismael au avut mama diferite, Esau si Iacov au avut aceeasi mama, acelasi tata si au fost chiar gemeni. Dumnezeu a luat o decizie in ceea ce ii priveste pe cei doi frati si i-a descoperit-o mamei lor, Rebeca.
Alegerea a fost intotdeauna un drept al lui Dumnezeu, dar si al omului. Alegerea lui Isaac si nu a lui Ismael, a lui Iacov si nu a lui Esau nu a avut legatura cu ceea ce facusera ei, ci cu vointa Celui ce cheama. De aceea Pavel spune in vs 12, “cel mai mare va fi robul celui mai mic” pentru ca asta este ceea ce s-a intamplat in ambele cazuri.
Cand citim in vs.13, “pe Iacov l-am iubit, iar pe Esau l-am urat” nu trebuie sa ne socheze aceasta afirmatie si sa ne faca sa credem ca Dumnezeu uraste. Formularea de aici este aceeasi pe care Domnul Isus o foloseste in Luca 14:26 sau Matei 10:37, cand vorbeste despre Cel pe care trebuie sa Il iubim mai mult. Dumnezeu l-a ales pe Iacov si nu pe Esau atat ca individ cat si ca popor. El a ales israelitii si nu edomitii. Dar sa nu uitam si ca Esau a ales de bunavoie sa isi piarda dreptul de intai nascut, aratand dispret fata de aceasta extraordinara binecuvantare, atunci cand i l-a cedat fratelui sau, Iacov pentru un bol de supa. Asadar avem aici pe de o parte alegerea umana exprimata cat si alegerea divina. Promisiunea lui Dumnezeu nu a ramas fara putere, dar s-a implinit numai in Israelul (Iacov) din Israel (Isaac).
Nu cumva este atunci nedreptate in Dumnezeu, vs.14-18? Avand in vedere ca promisiunea lui Dumnezeu s-a implinit in Avraam, Isaac, Iacov si mai departe in descendentii lor, “nu cumva hotararea lui Dumnezeu mai dinainte prin care s-a facut aceasta alegere” este nedreapta? “Deci ce vom zice? Nu cumva este nedreptate in Dumnezeu?” Nicidecum, spune Pavel si ofera explicatia in vs.15.Pavel apara dreptatea lui Dumnezeu proclamand indurarea Sa. De fapt el spune ca intrebarea este pusa gresit, deoarece nu dreptatea este temeiul prin care Dumnezeu ii mantuieste pe oameni, ci indurarea. Caci mantuirea nu atarna nici de cine vrea si nici de cine alearga, adica de nimic din ceea ce facem noi, ci doar de Dumnezeu care are mila, vs.16. Apoi in vs.17 spune ca Dumnezeu l-a ridicat pe faraon si l-a adus pe scena istoriei ca sa isi arate in el puterea si ca numele Lui sa fie vestit pe tot pamantul. Ce i-a spus Moise de fiecare data lui faraon inainte de o urgie? “Ca sa stii ca nimeni nu este ca Domnul, Dumnezeul nostru.” Asadar El are mila de cine vrea, vorbind de Moise si impietreste pe cine vrea, facand referire la faraon. Dar sa nu uitam ca si aici Dumnezeu i-a impietrit inima lui faraon, dar asta dupa ce in repetate randuri faraon a ales sa isi impietreasca inima fata de Dumnezeu. Deci este din nou vorba atat despre o alegere umana cat si despre o alegere divina. Asa cum Pavel a spus foarte limpede in Romani 1:24-26-28.
Asadar, Dumnezeu nu este nedrept. Ci asa cum Pavel a spus in primele capitol ale epistolei, toate fiintele omenesti sunt pacatoase si vinovate inainte lui Dumnezeu, nici unul dintre noi nu meritam mantuirea Sa. De aceea daca Dumnezeu ii impietreste pe unii nu este nedrept, pentru ca exact acest lucru merita pacatul lor. Daca pe de alta parte isi arata indurarea fata de altii, iar nu este nedrept, caci ii trateaza nu dupa ceea ce ei merita, ci dupa mila si indurarea Sa. Minunea nu este ca unii oameni sunt mantuiti iar altii nu, ci ca exista oameni mantuiti. Caci tot ceea ce meritam toti din mana lui Dumnezeu, este judecata Sa. Asa ca daca primim ceea ce meritam si anume judecata, sau ceea ce nu meritam, mantuirea, nu inseamna decat ca Dumnezeu este indurator. Asadar daca cineva va fi pierdut, vina ii apartine, iar daca altcineva este mantuit, atunci creditul este al lui Dumnezeu.
Atunci ce rost isi mai are vina? Vs.19-29. Daca mantuirea se datoreaza in intregime voii lui Dumnezeu, iar noi nu ne putem impotrivi voii Sale, “atunci de ce mai baga vina? Caci cine poate sta impotriva voii Lui?” Cu alte cuvinte, este corect ca Dumnezeu sa ne socoteasca raspunzatori in fata Lui, daca oricum El este Cel care ia deciziile? Pavel raspunde la aceasta intrebare spunand mai intai in vs.20-21 ca Dumnezeu are dreptul olarului asupra lutului Sau. Si face o referire directa la intelegerea omului cu privire la cine este el si cine este Dumnezeu. “Cine esti tu omule?” Cine esti tu sa crezi ca il poti trage la raspundere pe Dumnezeu? Credem noi ca se cuvine ca Dumnezeu sa raspunda in fata omului?” Oare este normal ca obiectul de arta sa il intrebe pe artist de ce l-a facut asa cum l-a facut? Sau ca un vas de lut sa isi intrebe olarul de ce l-a modelat diferit de alte vase? Pavel nu spune ca este gresit sa ii punem intrebari lui Dumnezeu, chiar si el a facut lucrul acesta, dar spune ca trebuie sa invatam care este linia de demarcatie intre a-l intreba pe Dumnezeu si a ne certa cu Dumnezeu, raspunzand impotriva Lui. Aceasta este atitudinea unui duh razvratit care refuza sa Il lase pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu, asa cum Iov a marturisit inaintea Domnului in Iov 40:4, 42:1-6.
Asadar idea subliniata de Pavel aici este ca asa cum olarul are dreptul de a-si modela lutul dupa cum doreste, la fel Dumnezeu are dreptul de a-i trata pe oamenii cazuti atat potrivit cu mania Sa cat si potrivit cu indurarea Sa. Sa Il lasam pe Dumnezeu sa fie Dumnezeu, nu doar renuntand la orice aroganta de a contesta ceea ce El face, ci admitand ca actiunile Sale sunt fara exceptie in armonie cu natura Sa, pentru ca Dumnezeu este intotdeauna consecvent si nu se contrazice niciodata pe Sine.
Iar vs.22 si 23 descriu foarte bine acest lucru. Mai intai ni se spune ca Dumnezeu a suferit cu multa rabdare niste vase ale maniei in loc sa isi dezlantuie imediat judecata impotriva lor. Asta ne face sa intelegem ca pe de o parte Dumnezeu mentine inca cu multa rabdare usa harului deschisa, ca omul sa vina la pocainta, iar pe de alta parte ne da de inteles ca revarsarea finala a maniei Sale va fi una teribila. Asa s-a intamplat in vremea lui Noe, cu Faraon, cu Sodoma si Gomora si cu atat mai mult in ziua revenirii lui Cristos.
De ce mai baga atunci Dumnezeu vina? Pavel ne ofera si o a treia explicatie, vs.24-29, “pentru ca Dumnezeu a prezis mai dinainte aceste lucruri in Scripturi.” Pavel citeaza cate doua texte din Osea si din Isaia. Primele pentru a explica alegerea lui Dumnezeu de a include neamurilor in planul Sau. Cele din Isaia pentru a explica reducerea la doar o ramasita a celor inclusi dintre evrei. Apostolului Pavel I s-a descoperit ca aceasta promisiune si profetie a lui Dumnezeu s-a implinit prin Cristos. Mai intai cei ce erau fara Cristos, fara drept de cetatenie in Israel, straini de legaminte, fara nadejde si fara Dumnezeu, au fost apropiati prin sangele lui Cristos, asa cum citim in Efeseni 2:11-13,19-20. Si acum nu mai suntem straini, nici oaspeti ai casei, ci sfinti din casa lui Dumnezeu cum spune apostolul Petru in 1 Petru 2:4-10. Asadar cei ce erau strainbi au fost primiti cu bratele deschise si cei fara drepturi au ajuns cetateti si membri ai familiei lui Dumnezeu
Pe de alta Pavel spune nu doar ca neamurile au fost incluse, dar si ca Israel a fost exclus, cu exceptia unei ramasite. Israelul l-a parasit pe Dumnezeu si s-a lepadat de voia Sa in apostazia poporului ce a avut loc in sec VIII I. Cr. De aceea poporul a fost judecat prin invazia asiriana facand ca toata tara sa fie pustiita si sa lase in urma doar cativa supravietuitori. Aceasta ramasita credincioasa se va intoarce la Domnul. Aceasta a fost si semnificatia numelui fiului lui Isaia, “Sear Iasub”, “o ramasita se va intoarce.” Toate aceste lucruri le gasim descrise mai pe larg in cartea profetului Isaia.
Punand laolalta textele din Osea si Isaia, Pavel spune clar ca va fi un dezechilibru intre cei chemati sa faca parte din poporul lui Dumnezeu dintre neamuri si cei chemati dintre evrei. Osea a profetit ca numarul neamurilor vor fi nenumarate, in timp ce Isaia a profetit ca numarul evreilor se va rezuma la o ramasita, lucru prezis si de Domnul Isus in Matei 8:11-12.
Deci ce vom zice? Vs.30-33. Pavel incepe cu o descriere, continua cu o explicatie si incheie cu o confirmare biblica. Evreii care au cautat neprihanirea nu au mai ajuns la ea, in timp ce neamurile care nu o cautau, au apucat-o. De ce s-a intamplat astfel? Pentru ca Israel a cautat sa isi obtina neprihanirea prin propriile fapte, in timp ce neamurile au primit-o prin credinta. Israel a facut o piatra de poticnire din Cristos, in timp ce neamurile l–au primit cu bucurie pe Cristos ca Mesia. Caci daca neprihanirea se capata prin Lege, atunci degeaba a murit Cristos”, marturiseste apostolul in Galateni 2:21. Daca am putea sa ne obtinem propria neprihanire in ochii lui Dumnezeu atunci crucea ar fi fara putere si moartea lui Cristos a fost in zadar. Asa ca in loc sa se smereasca inaintea lui Dumnezeu, Israel s-a inganfat si au facut din Cristos o piatra de poticnire.
Va marturisesc ca in urma cu vreo zece ani si eu credeam ca Dumnezeu se va intoarce catre Israel si ca isi va duce la capat promisiunea facuta lui Avraam, pentru ca altfel Dumnezeu s-ar fi contrazis. Sunt multi care cred si in prezent acest lucru. Dar ceea ce Dumnezeu a facut nu este o contradictie, ci o antinomie. Antinomia este o contradicție aparent insolubilă între două legi sau două principii (filozofice), care se exclud reciproc și care totuși sunt considerate la fel de adevarate si care pot fi demonstrate, fiecare în parte, la fel de convingător. Si cel mai bun mod de a va explica acest lucru este dandu-va ca exemplu rotile unei masinarii complicate care desi se misca in directii opuse, slujesc totusi aceluiasi scop. La fel, adevaruri aparent opuse contribuie in mod egal la implinirea scopului maret al lui Dumnezeu pentru mantuirea omului.
Asadar fiecare trebuie sa aleaga ce face cu piatra pe care Dumnezeu a trimis-o si pe care zidarii au lepadat-o, dar pe care El a pus-o in capul unghiului si care este Isus Cristos, 1 Petru 2:7. Fie ne punem increderea deplina in El si facem din Isus temelia vietii noastre, fie ne poticnim in El si Il respingem. Mandria a fost motivul caderii lui Israel, vs.30-33. Sa invatam din caderea lor si sa continuam sa ne smerim sub mana tare a lui Dumnezeu ca la timpul potrivit El sa ne inalte. Amin!