Luca 18:9-14
Astazi o sa vorbim despre păcatul mândriei. Nu vom vorbi despre păcatul mândriei la modul general, ci de anumite feluri de manifestare ale mandriei care îi ispitesc pe cei credincioşi. Vom privi la mândria auto-neprihănirii morale, la mândria doctrinei corecte, la mândria realizărilor proprii, şi la mândria unui spirit razvratit. Pe măsură ce o sa încerc să ating aceste păcate subtile, mă rog să pot face acest lucru fără a cădea eu însumi în mândria invatatorului avand un duh de judecata si critica.
Deci daţi-mi voie să va spun de la început că nici eu nu sunt scutit de ispita mândriei, în special de aceea care se ascunde în spatele hainei de predicator. Una dintre problemele cu mândria este că o putem vedea în alţii, dar nu în noi înşine. De aceea personal caut sa fiu foarte atent la cuvintele lui Pavel din Romani 2:21 unde imi spune: “Tu deci, care înveţi pe alţii, pe tine însuţi nu te înveţi?” dar si la cele din 1 Corinteni 9:26-27. Deci vă rog să vă uniţi cu mine în a-I cere lui Dumnezeu să descopere fiecăruia mândria pe care El o vede în noi. Faptul că acest subiect este foarte important se vede din invatatura Scripturii, din cuvinte dure precum cele ale lui Iacov 4:6 sau 1 Petru 5:5 care ne avertizează ca, “Dumnezeu stă împotriva celor mândri”.
MÂNDRIA AUTO-NEPRIHĂNIRII MORALE
Mândria Fariseului din pilda Domnului Isus a fost ceea ce s-ar putea numi auto-neprihănire morală. Ea se manifestă printr-un sentiment de superioritate morală în comparaţie cu alţi oameni. Este trist că acest tip de mândrie este foarte răspândit inca si între credincioşii evanghelici.
Astăzi, când societatea în întregul ei comite şi tolerează păcate flagrante de felul imoralităţii, divorţului foarte uşor, stilului de viaţă homosexual, avortului, beţiei, folosirii drogurilor, lăcomiei de avere, şi a altora la fel de rele şi scandaloase, este aşa de uşor să cădem în păcatul superiorităţii morale şi al autoneprihănirii.
Din pricină că noi nu comitem astfel de păcate, ne este uşor să ne simţim superiori din punct de vedere moral şi să privim cu o anumită doză de dispreţ şi desconsiderare la aceia care le practică. Nu că păcatele menţionate mai sus n-ar fi serioase şi n-ar provoca destrămarea societăţii în care trăim. Ele sunt cu totul şi cu totul serioase, insă păcatul în care cădem noi înşine este păcatul auto-neprihănirii morale şi al atitudinii dispreţuitoare fata de cei care practică astfel de lucruri. De fapt, Domnul Isus spune această pildă cu Fariseul şi vameşul “pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sunt neprihăniţi, şi ii dispreţuiau pe ceilalţi” Luca 18:9. Deşi aceasta mandrie este atât de răspândită, este greu să o depistăm tocmai datorită faptului că toţi o avem într-o măsură mai mica sau mai mare
Cum ne putem păzi de păcatul neprihănirii de sine? Mai întâi, căutând o atitudine de umilinţă bazată pe adevărul că “prin harul lui Dumnezeu suntem ce suntem.” Deşi pentru unii această expresia s-a cam banalizat, ea este adevărată pentru noi toţi. Dacă suntem integri din punct de vedere moral, şi mai ales dacă suntem credincioşi care caută să trăiască o viaţă morală, este doar pentru că harul lui Dumnezeu ne-a cucerit. În mod natural, nici unul din noi nu este integru din punct de vedere moral. În loc decât să ne simţim superiori moral faţă de acei ce trăiesc în păcate flagrante vrednice de condamnare, ar trebui să fim profund recunoscători ca Dumnezeu prin harul Său ne-a răscumpărat dintr-un astfel de stil de viaţă, Efeseni 2:3-5.
O altă modalitate prin care ne putem păzi de mândria neprihănirii de sine este prin a ne identifica înaintea lui Dumnezeu impreuna cu societatea păcătoasă în care trăim. După captivitatea Babiloniană, când mulţi dintre Iudei s-au întors în ţara lui Iuda, Ezra, un cărturar priceput în Legea lui Moise s-a întors să înveţe pe popor legile lui Dumnezeu. Scriptura ne spune de Ezra că “îşi pusese inima să adâncească şi să împlinească Legea Domnului, şi să înveţe pe oameni în mijlocul lui Israel legile şi poruncile”, Ezra 7:10. Ezra a fost în mod evident un om evlavios care a trăit o viaţă exemplară.
Şi totuşi într-o ocazie în care a aflat de unele păcate ascunse din popor, el s-a identificat cu păcatul lor, chiar dacă el însuşi nu era vinovat. Sa citim rugăciunea lui din Ezra 9:6. Remarcaţi felul în care el s-a inclus pe sine însuşi în această mărturisire a vinovăţiei: “fărădelegile noastre” şi “greşelile noastre.” Când vedem degradarea crescândă din societatea noastră, noi ar trebui să adoptăm atitudinea lui Ezra. Dacă facem aşa, vom fi scutiţi de mândria neprihănirii de sine.
MÂNDRIA DOCTRINEI CORECTE
Mândria doctrinei corecte este presupunerea că toate convingerile mele doctrinare, oricare ar fi ele, sunt corecte, şi oricine are o altă convingere este inferior din punct de vedere teologic. Toţi acei cărora le pasă cât de cât de doctrină sunt susceptibili la această formă de mândrie. Această formă de mândrie este mândria propriului sistem de convingeri, indiferent care ar fi el, şi atitudinea că prin ceea ce credem le suntem superiori din punct de vedere spiritual altora care nu cred la fel.
În 1 Corinteni 8:1, Pavel se ocupă de această formă de mândrie când discută problema folosirii sau respingerii mâncării jertfite idolilor. Unii din credincioşii din Corint au spus că a mânca din lucrurile jertfite idolilor este un lucru permis în contextul libertăţii creştine. Pavel nu contrazice această concluzie, însă îi mustră pentru mândria doctrinală care venea din convingerea lor.
El le scrie, “În ce priveşte lucrurile jertfite idolilor, ştim că toţi avem cunoştinţă. Dar cunoştinţa îngâmfă pe când dragostea zideşte.” Pavel este de acord cu “cunoştinţa” lor, adică cu convingerea lor doctrinală în ceea ce priveşte carnea jertfită idolilor, însă îi mustra pentru atitudinea lor. “Cunoştinţa” i-a dus la îngâmfare.
Asta nu inseamna că n-ar trebui să căutăm să cunoaştem adevărurile Scripturii şi să ne formăm convingeri doctrinale despre subiectele din Scriptură. Ceea ce vreau să spun este că ar trebui să ne ţinem convingerile cu umilinţă, realizând în acelaşi timp că mulţi oameni evlavioşi şi capabili din punct de vedere teologic au poate convingeri diferite de ale noastre. Personal stiu ca au fost momente cand nu am fost atat de respectuos pe cat as fi putut sa fiu fata de cei cu pareri contrare. Si daca si voi ati gresit in felul acesta ca si mine atunci sa invatam pe de rost si sa repetam cat se poate de des 1 Corinteni 8:1.
MÂNDRIA REALIZĂRILOR PROPRII
Scriptura ne învaţă că în general există o relaţie de cauză-efect între munca asiduă şi succes, in orice activitate, în învăţătură, în sport, în afaceri sau în meserie. De exemplu, Proverbe 13:4 spune, “Leneşul doreşte mult, şi totuşi, n-are nimic, dar cei harnici se satură.” Iar Pavel îl îndeamnă pe Timotei în legătură cu lucrarea sa de slujire, “Caută să te înfăţişezi înaintea lui Dumnezeu ca un om încercat, ca un lucrător care n-are de ce să-i fie ruşine” (2 Timotei 2:15).
Cu toate acestea, Scripturile ne învaţă că succesul în orice lucru de care ne apucăm depinde de voinţa suverană a lui Dumnezeu. Sa citim 1 Samuel 2:3-9, Psalmul 75:5-7 si Hagai 1:5-11. “Domnul sărăceşte şi El îmbogăţeşte, El smereşte şi El înalţă.” Doi studenţi de la aceeaşi specializare pot fi amândoi foarte preocupaţi cu invatatura, şi totuşi unul din ei excelează şi primeşte note mari, în timp ce al doilea cu greu se menţine peste medie. De unde această diferenţă? Dumnezeu i-a dat unuia o abilitate intelectuală mai mare sau l-a crescut într-o familie care l-a provocat şi l-a stimulat în dezvoltarea lui intelectuală. Indiferent care ar fi cauza, capacitatea de a realiza ceva sau de a avea succes într-un oarecare domeniu vine până la urmă de la Dumnezeu.
Corintenilor celor mândri, Pavel le scrie, “Căci cine te face deosebit? Ce lucru ai, pe care să nu-l fi primit? Şi dacă l-ai primit, de ce te lauzi ca şi cum nu l-ai fi primit?” 1 Corinteni 4:7. Deci ce lucru ai pe care să nu-l fi primit? Nimic.
Intelectul nostru, abilităţile şi darurile noastre naturale, sănătatea şi oportunităţile de reuşită vin toate de la Dumnezeu. N-avem nimic care să nu-l fi primit de la Dumnezeu.
Un alt aspect al mândriei realizărilor proprii este dorinţa exagerată de a primi recunoaştere. Fiecare din noi se bucură de aprecierile primite pentru o lucrare bine făcută sau pentru ani îndelungaţi de activitate frumoasă, la locul de muncă sau în biserică. Însă care este atitudinea noastră când facem un lucru bine şi nu primim recunoaşterea? Suntem dispuşi să lucrăm chiar si în obscuritate, să ne facem lucrarea ca pentru Domnul, sau devenim deranjaţi că nu suntem apreciaţi?
Două principii din Scriptură ne ajută să ne păzim de o dorinţă păcătoasă de a fi apreciaţi. Mai întâi, ar trebui să ne amintim de cuvintele Domnului Isus din Luca 17:10, “Tot aşa şi voi, după ce veţi face tot ce vi s-a poruncit, să ziceţi: Suntem nişte robi netrebnici; am făcut ce eram datori să facem.” Când am făcut ceva bine sau am slujit cu credincioşie, atitudinea noastră să fie, “Am făcut doar ceea ce eram dator să fac.”
În al doilea rând, ar trebui să învăţăm că orice recunoaştere pe care o primim, indiferent de sursa ei imediată, vine în cele din urmă de la Dumnezeu.
UN SPIRIT RAZVRATIT
Acest duh se exprimă mai ales în două moduri: împotrivirea faţă de autoritatea spirituala şi o atitudine de respingere a învăţăturii şi sfatului duhovnicesc.
Deseori aceste două atitudini merg mână în mână. Când suntem tineri de multe ori credem că ştim totul. Biblia este clară în privinţa supunerii faţă de autoritate. Sunt mai multe pasaje din Scriptură la care am putea privi, dar unul este foarte clar în legătură cu acest subiect si se gaseste in Evrei 13:17. Acest tip de mandrie tine de lupta cu supunerea şi disponibilitatea de a te lăsa învăţat, indreptat şi instruit de un credincios mai matur.
Împotrivirea faţă de autoritatea spirituală şi atitudinea de a nu te lăsa învăţat nu se limitează doar la adulţii tineri. Câteodată această atitudine iese la suprafata şi în adulţii care sunt inaintati în vârstă. Mi s-a intamplat uneori sa primesc la învăţătura pe care o predau un răspuns de genul, “Ei bine, te contrazic, eu cred că lucrurile stau aşa şi pe dincolo.” Si nu vreau sa spun ca eu nu pot sa gresesc. Dar ce facem cand aceste contraziceri nu sunt susţinute cu Biblia, ci reprezinta doar opinii personale? Cu toate acestea, în mintea lui sau a ei, propria opinie este o autoritate. Nu există dorinţa de confruntare cu învăţătura Scripturilor. Şi totuşi Biblia ne arată clar valoarea unei atitudini potrivite în a te lăsa învăţat. În mod special cartea Proverbelor are multe de spus despre acest subiect, exprimand principiul de a fi dispus să te laşi învăţat, sa ai disponibilitate, chiar o dorinţă, de a învăţa de la cei care sunt mai maturi în viaţa de credinţă.
Autoritatea spirituala nu înseamnă că cineva are autoritatea să-ţi poruncească cu cine să te însori sau unde să lucrezi. Ea înseamnă că cineva are pe inimă binele tău şi poate să te sfătuiască în aceste probleme şi în altele, cu sfaturi înţelepte şi biblice. Înseamnă că cei mai maturi decât tine te pot ajuta să creşti şi să te maturizezi în viaţa creştină, astfel încât să fii în stare mai apoi să ajuţi si tu pe alţii.
Sa ne rugam Domnului si sa ii cerem sa ne descopere fiecaruia unde tindem sa fim acaparati de mandrie si sa o recunoastem ca fiind pacat in ochii Lui. Pe masura ce devenim constienti de mandria din noi sa ne pocaim aducandu-ne aminte de cuvintele Domnului din Isaia 66:2. Amin!