Pacate tolerate astazi in Biserica – Ingrijorarea si frustrarea

Matei 6:25-34

Este viata usoara? Este intotdeuna usor sa gestionam lucrurile cand apar situatii total neprevazute? Astazi as vrea sa ne concentram atentia asupra dificultatilor obisnuite ale vietii pamantesti care produc in noi ingrijorare si frustrare.

In noul testament gasim aproximativ 25 de trasaturi ale caracterului crestin. Cea mai des intalnita dintre toate este dragostea, smerenia este pe locul al doilea, iar pe al treilea loc se regaseste increderea in Dumnezeu care este amintita in treisprezece situatii.  Opusul încrederii în Dumnezeu este îngrijorarea si frustrarea.                                                                    Domnul Isus a avut multe lucruri de spus despre îngrijorări. Cel mai cunoscut pasaj în care Mantuitorul vorbeşte despre acest subiect este în predica Sa de pe munte din Matei 6:25-34. Acolo in zece versete, El foloseşte cuvântul îngrijorare de şase ori spunand ca cei ce sunt copii ai lui Dumnezeu nu trebuie să traiasca îngrijorandu-se constant despre ce vor mânca, ce vor bea, cu ce se vor îmbrăca, sau chiar în legătură cu circumstanţele necunoscute ale zilei de mâine.                                                                                                    Apostolul Pavel reia acest indemn în legătură cu îngrijorarea în Filipeni 4:6, cand ne spune “Nu vă îngrijoraţi de nimic.” Iar Petru adaugă si el în 1 Petru 5:7, “Aruncaţi asupra Lui toate îngrijorările voastre, căci Lui Ii pasa de voi”.

Când Domnul Isus si apostolii Pavel si Petru, ne spun la unison: “nu vă îngrijoraţi,” acest indemn are puterea unei porunci. Cristos ne spune ca cei ce traiesc cu aceste preocupari lumesti permanente sunt paganii, cei ce nu il cunosc pe Dumnezeu. Cu alte cuvinte, voia lui Dumnezeu este să nu ne îngrijorăm. De aceea cand esuam in a face lucrul acesta, si ingrijorarea este ceva normal pentru noi in fata circumstantelor neprevazute, savarsim un păcat.

Îngrijorarea este păcat din două motive. Mai întâi pentru ca este o lipsă a încrederii în Dumnezeu. În pasajul din Matei 6:25-34, Domnul Isus spune că dacă Tatăl nostru din ceruri poartă de grijă păsărilor cerului şi crinilor de pe câmp, cum nu se va îngriji de nevoile noastre vremelnice? Iar Petru ne spune că motivaţia sau baza pentru care aruncăm îngrijorările noastre asupra lui Dumnezeu este datorită faptului că stim si credem ca Lui Ii pasa de noi. Astfel, când mă îngrijorez, de fapt cred că Dumnezeu nu-mi poartă de grijă şi că nu-I pasa de mine. Simt ca El nu mă va putea ajuta în situaţia cu care ma confront si care m-a determinat să mă îngrijorez.

Îngrijorarea este un păcat şi prin faptul că demonstreaza ca nu acceptăm providenţa si suveranitatea lui Dumnezeu în vieţile noastre. Providenţa lui Dumnezeu poate fi definită simplu ca fiind orchestrarea de către Dumnezeu a tuturor circumstanţelor şi evenimentelor din acest univers pentru gloria Sa şi pentru binele poporului Său.

Trebuie sa recunosc ca atat ingrijorarea cat si frustrarea sunt ispite cu care uneori ma confrunt si eu. Si am ajuns la concluzia că îngrijorarea mea este provocată nu atât de neîncrederea în Dumnezeu, cât de dificultatea de a accepta cu bucurie planul Său pentru mine.                                                                                                                                                            Am avut o astfel de experienta in prima mea calatorie in SUA. Eram programat sa predic la o conferinta la care fusesem invitat impreuna cu sotia mea si unde urmau sa fie prezenti multi dintre misionarii americani care lucrasera in Romania dupa revolutie. Nu era de ajuns ca aveam multe emotii ca urma sa predic intr-o alta limba in fata atator oameni carora le purtam un respect inalt, dar a trebuit sa ma confrunt si cu faptul ca inainte cu o zi sa plecam spre America am primit un mesaj de la compania cu care urma sa zburam, ca peste 3000 de zboruri fusesera anulate din cauza unei greve generale a pilotilor companiei si printre ele se numara si al nostru. Dupa multe telefoane, insistente, zboruri schimbate, escale neplanificate si amenintari de tornade am reusit sa ajungem intr-un final in America.                                                                                                                                                    Dar imi amintesc ca gândeam atunci, “Doamne, este important să ajung la timp şi să pot predica la acea întâlnire. Oamenii mă aşteaptă, şi trebuie sa fiu acolo ca sa predic. Ce se va întâmpla dacă nu ajung la timp? Însă am învăţat atunci să îmi spun, Doamne, de fapt nu eu sunt oaspetele de seama acolo, ci Tu. Dacă nu doreşti să ajung acolo, este alegerea Ta. Şi tot problema Ta este ce vor face oamenii care se asteapta sa fiu acolo. Aceasta situatie m-a invatat sa spun, Doamne Dumnezeule ajuta-ma sa accept programul Tău, planul Tău pentru orice situaţie, indiferent care ar fi acesta.”

Acceptarea voii lui Dumnezeu nu înseamnă că nu mai trebuie să ne rugăm în legătură cu rezultatul final. Indemnul lui Pavel de a nu ne îngrijora este însoţită si de incurajarea de a ne ruga în legătură cu toate situaţiile care ne ispitesc să ne îngrijorăm, Filipeni 4:6.

Şi Domnul Isus, în faţa teribilei suferinţe care-L aştepta la cruce, care întrecea cu mult orice îngrijorare pe care am putea-o noi experimenta vreodată, s-a rugat, “Tată, dacă este cu putinţă, depărtează de la Mine paharul acesta”, Matei 26:39.

Nu este gresit să cerem uşurare şi izbăvire în orice împrejurare care ne provoacă îngrijorarea, însă întotdeauna trebuie să facem acest lucru cu o atitudine de acceptare a voinţei suverane a lui Dumnezeu, oricare ar fi aceasta, cu încrederea că indiferent de rezultat, voia lui Dumnezeu este mai bună decât planurile şi dorinţele noastre.

În acele momente, sa ne aducem aminte si sa ne lasam incurajati si de cuvintele spuse in Marcu 9:24 de un tată al cărui fiu era îndrăcit: “Cred Doamne; ajută necredinţei mele!” Există o diferenţă foarte mare între necredinţa încăpăţânată arătată de oamenii din Nazaret, cetatea de baştină a Domnului Isus, asa cum citim in Marcu 6:5-6, şi credinţa luptătoare a acestui tată. Dumnezeu onorează zbaterile şi străduinţele noastre, şi Duhul Sfant ne va ajuta in slabiciune. Lucrul important este insa să căutăm să-L onorăm pe Dumnezeu prin credinţa noastră, chiar dacă este uneori mai slabă şi şovăielnica, nu să-L dezonorăm prin necredinţă.

Pacatul frustrarii este inrudit cu cel al ingrijorarii. Dacă îngrijorarea presupune frica, frustrarea înseamnă de obicei să fii deranjat sau chiar mâniat când ceva sau cineva îţi incurca planurile. Pasajul din Scriptură care ne poate ajuta să biruim frustrarea este Psalmul 139:16, care spune, “…în cartea Ta erau scrise toate zilele care-mi erau rânduite, mai înainte de a fi fost vreuna din ele.” “Zilele care-mi erau rânduite” nu se referă doar la lungimea vieţii mele, ci şi la toate evenimentele şi circumstanţele fiecărei zile a vieţii mele. Este un gând extraordinar de încurajator şi mângâietor. Când se întâmplă ceva care ne cauzează frustrare, sa ne spunem în

gând Psalmul 139:16 şi apoi sa ii spunem lui Dumnezeu, “Această situatie in care ma regasesc este parte a planului Tău pentru mine astazi. Ajută-mă să răspund cu credinţă şi într-un mod care să Te onoreze pe Tine. Şi apoi dă-mi înţelepciunea să ştiu cum să mă raportez la situaţia care mă face să mă simt frustrat.”                                                                      Câteodată Dumnezeu foloseşte evenimente sau situatii frustrante pentru a ne atrage atenţia, sau pentru a ne împinge spre o zonă în care avem nevoie de creştere. În orice caz, în viaţa noastră nu există evenimente care să nu vină până la urmă din mâna invizibilă a lui Dumnezeu.

Atât îngrijorarea cât şi frustrarea sunt păcate. Ele nu trebuie tratate cu lejeritate sau etichetate ca reacţii obişnuite pe care le avem in momente dificile. Ni-l putem închipui pe Domnul Isus îngrijorat sau frustrat in momentul in care noi suntem astfel? Tot ce nu seamănă cu Isus în viaţa noastră este păcat. Fără îndoială, nu vom ajunge deplin liberi de ingrijorari şi frustrări în această viaţă, insă nici nu trebuie să ajungem sa le acceptăm ca fiind ceva normal ce tine doar de temperamentul nostru. Acceptăm adulterul ca fiind o chestiune de temperament? Deşi frământarea şi frustrarea nu sunt poate la fel de grave ca adulterul, ele sunt totuşi păcate. Şi păcatul este intotdeuna ceva serios în ochii unui Dumnezeu Sfânt.

 

 

 

This entry was posted in Predici and tagged . Bookmark the permalink.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

code