Luca 17:12-19
Un lucru pe care il spun de fiecare data despre copiii zilelor noastre este ca le lipseste recunostinta pentru tot ceea ce parintii sa straduiesc sa faca pentru ei. Aud multi parinti plangandu-se de acest lucru, despre cum foarte greu copiii lor ajung sa isi arate aprecierea fata de eforturile depuse pentru a nu le lipsi nimic. Considera ca totul li se cuvine.
De fiecare data cand citesc acest pasaj din Scriptura imi dau seama ca nu doar copiii sunt nerecunoscatori. Adultii sunt asemenea lor. Zece oameni grav bolnavi, incercati cu o boala care distrugea trupul si duhul oricarui om au privilegiul sa se intalneasca cu Fiul lui Dumnezeu, sa vorbeasca cu El si sa spere la vindecarea ce numai de la El o puteau primi. Pentru prima data dupa foarte mult timp, lumina sperantei se aprinsese din nou in inimile lor.
Regasim si in aceste versete un adevar foarte trist care este de fapt o descriere a societatii in care traim astazi. Noua din cei zece bolnavi care au fost vindecati de Isus au uitat sa isi arate recunostinta pentru Cel ce ii vindecase. Doar unul a multumit Domnului si a spus tuturor ce facuse Isus Cristos pentru el.
Dragii mei aici vorbim de oameni respinsi, alungati si dispretuiti, din fata carora oamenii fugeau si carora li se striga de fiecare data cand erau vazuti “necurat, necurat”. E imposibil de imaginat durerea fizica si sufleteasca pe care acesti oameni o traiau. Dar acesti oameni au putut sa cunoasca din nou bucuria imbratisarii celor dragi, sa se intoarca la slujbe si sa faca toate lucrurile pe care le faceau inainte sa se imbolnaveasca, lucruri pentru care isi pierdusera speranta ca le vor mai face vreodata. Din oameni condamnati la moarte, Cristos a facut oameni noi.
Incerc sa imi imaginez dezamagirea din inima Domnului Isus cand a vazut ca din cei zece ce fusesera vindecati, doar unul s-a intors sa ii multumeasca si sa il slaveasca pe Dumnezeu. De cate ori citesc despre dezamagirile experimentate de Domnul Isus din cauza oamenilor pe care ii slujise, ii hranise sau ii vindecase de cele mai oribile boli, gasesc putere sa merg inainte atunci cand la randul meu am parte de dezamagiri din partea oamenilor. Daca Cristos a trecut prin aceste lucruri, cine sunt eu care nu ma pot ridica mai sus de varful degetelor Lui, sa nu le cunosc.
O veche definitie a ateismului spunea asa “ateul este omul care uneori simte recunostinta, dar nu gaseste pe nimeni caruia sa ii multumeasca.”
Un predicator spunea ca a fost invitat intr-o zi la masa de o familie crestina foarte saraca. Dup ace s-au asezat la masa, gazda a inceput sa se roage pentru mancare. Multumirea si recunostinta extraordinara fata de Dumnezeu care reiesea din glasul sau l-au facut pe predicator sa deschida ochii pentru a vedea daca nu cumva intre timp fusesera puse pe masa bucate alese cum nu mai vazuse vreodata. Era probabil cel mai modest pranz pe care predicatorul l-a mancat vreodata, insa atitudinea de rmultumire a acelui om fata de Dumnezeu l-au cercetat profund. Era pur si simplu o stare de recunostinta fata de Domnul Sau pentru ca avea ce sa puna pe masa. Nu belsugul mesei era un motiv pentru el sa dea slava lui Dumnezeu, ci belsugul harului lui Cristos ce il primise de la Dumnezeu.
Domnul Isus pune o intrebare “Unde sunt ceilalti noua? Oare nu zece au fost curatiti?” Oare i-a parut rau Domnului ca i-a vindecat pe toti zece. Cu siguranta ca nu. Asta este cucrarea Domnului, sa curete, sa vindece, sa dea speranta si mantuire la cei ce sunt pierduti. Si astazi Domnul intreaba, “unde sunt ceilalti noua?” Unde sunt toti cei pe care ii binecuvantez in fiecare zi cu hrana, imbracaminte, casa, slujba, familie? Unde sunt toti cei pentru care mi-am daruit viata si am fost rastignit?
Dar recunostinta fata de Dumnezeu nu trebuie sa vina doar ca urmare a abundentei in viata noastra. Daca este asa, atunci cu ce suntem mai deosebit decat un pagan? Poate ca nu o sa am parte de abundenta, dar ma incred cu toata inima in cuvintele lui David din Psalmul 37:25. Sa stiu acest lucru pentru mine este suficient. Sunt convins ca fiecare dintre noi avem cu mult mai mult decat avem nevoie si sper ca pe masura ce trecem prin fiecare zi sa o facem cu atitudinea pe care o descoperim in Psalmul 100.
Imaginea leprosului ce s-a intors la Cristos, este imaginea omului recunoscator lui Dumnezeu pentru tot ce face in viata lui. Toti oamenii ar trebui sa traiasca intr-o permanenta stare de multumire in primul rand pentru mantuirea ce le-a fost oferita de Dumnezeu prin Isus Cristos, dar si pentru familii, prieteni, slujbe, case si pentru hrana cea de toate zilele. Insa si in lipsa bunastarii materiale, avem indeajuns de multe motive sa ne bucuram si sa ii multumim lui Dumnezeu, Habacuc 3:17-19.
Sa ii spunem Domnului astazi: “Tata, imi pare rau pentru ceilalti noua,te rog sa ai mila de ei, dar eu sunt aici, ca sa ma inchin la picioarele Tale ca un om care este iubit, si binecuvantat de Tine. Ca un om care nu stiu sa traiesc altfel decat multumind-Ti in fiecare zi pentru tot.”