„Ştiu faptele tale: că nu eşti nici rece, nici în clocot. O, dacă ai fi rece sau în clocot! Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, am să te vărs din gura Mea … Fii plin de ravna deci si pocaieste-te” Apocalipsa 3:15-16,19b.
In cele din urma a venit iarna asa cum o stim cu totii, iar frigul s-a instalat comfortabil peste tara noastra. Insa in aceasta dimineata mai mult decat de frigul de afara ma ingrijoreaza frigul dinlauntru. Rugaciunea mea este ca inimile noastre in ciuda gerului spiritual in care traim sa fie cu fiecare zi mai fierbinti pentru Cel ce ne-a oferit totul. Intr-o tara in care daca mentionezi cuvantul “credinta”, starnesti zambete, iar cand vorbesti despre invataturile lui Isus ai parte de ironii, intr-o societate care matura moralitatea si sterge pe jos cu standardele crestine, trebuie cu adevarat sa ne ingrijoram despre cum vom reusi sa ne pastram dragostea si pasiunea fierbinte pentru slujirea Creatorului nostru. Si aici nu ma refer la religiozitatea, ci la acea dragostea fierbinte pe care Tatal ceresc o cauta in noi.
Cuvantul lui Dumnezeu vorbeste despre pericolul racelii spirituale si despre consecintele ei. O parte din vina conditiei in care se afla societatea in care traim apartine si racelii inimilor multora dintre cei care candva s-au pocait de pacatele lor si poarta numele de crestini. Desi condamnam pe buna dreptate statuile la care se inchina catolicii, in acelasi timp ca urmare a nevegherii, multi crestini au ajuns sa fie la randul lor niste statui. Inimile au inceput sa se raceasca, iar credinta lor a inceput sa piarda din ce in ce mai multe lupte. Acest pericol care pandeste fiecare crestin a fost adus in atentia bisericii chiar de Domnul Isus Cristos care a dat o prognoza intunecata cu privire la viitor in Matei 24:12 “Şi, din pricina înmulţirii fărădelegii, dragostea celor mai mulţi se va răci.”
Citesc despre frati care mor pentru credinta lor sau care sufera persecutia fizica pana ajung sa ii ceara Domnului sa moara. Citesc rapoarte ale fratilor care slujesc in tari precum Cambodgia unde crestinii mor aproape zilnic inecati pentru ca singura cale de a ajunge oriunde au nevoie, este pe calea apei, iar pentru asta trebuie sa traverseze ape periculoase si adanci in niste barcute facute cu propriile maini. Aud despre crestini care se intalnesc in pesteri sau in pivnite, in tari precum Coreea de Nord, Somalia sau Pakistan. Se roaga in soapta de teama autoritatilor, citesc biblia la lumanare si stau ore intregi pe pamantul cimentul rece deoarece nu au loc sa puna scaune.
Gasesc incurajare si putere citind despre conditiile vitrege in care atatia frati din lumea aceasta traiesc pentru Cristos cu pasiune si ravna, dar ma si intristez privind in jurul meu la bisericile din tarile libere unde adunarile sunt pline de crestini ghiftuiti de bunastare si comfort care considera un sacrificiu faptul ca merg duminica doua ore la inchinare. De fapt pentru multi acesta este si cel mai mare sacrificiu pe care il fac in viata lor de credinta goala si saraca. Vad prea multe adunari cu prea multi oameni nerecunoscatori, mandri, in care stapanesc duhuri de toate felurile mai putin Duhul Sfant. Biserici fara viata si fara putere de marturie.
Va marturisesc ca ma rog la Dumnezeu sa ridice tineri plini de ravna pentru Cristos in aceasta tara si in aceasta biserica care sa isi asume responsabilitatea lucrarii. In ceea ce ma priveste simt o mare bucurie sa impartasesc mesajul evangheliei celor pierduti, sa explic sfanta scriptura celor ce au ravna sa il cunoasca pe Cristos, sa ii incurajez pe fratii care sunt preocupati in permanenta de relatia lor cu Dumnezeu, dar si o mare dezamagire din cauza numarului in crestere de crestini lumesti si caldicei care se poticnesc la fiecare pas si care te storc si de ultima picatura de energie.
Am inceput sa studiem sambata la grupul de tineret cartea faptele apostolilor si am citit ce a insemnat sa fii crestin in biserica primului secol. Dar un beneficiu pe care prigoana si persecutia l-a adus intotdeauna bisericii lui Cristos a fost ca acei crestini caldicei si lumesti au fost cernuti. In adunarile crestine incercate de persecutie au ramas doar cei ce ardeau pentru Cristos, care erau gata sa sufere pana la capat cu el, ca sa aiba parte de o inviere in slava ca a Lui.
In prezent libertatea de inchinare din tara noastra este o mare binecuvantare, dar si o mare provocare pentru biserica. Pentru ca trebuie sa lucreze zi de zi cu un numar mult mai mare de crestini carnali, lumesti si caldicei, in comparatie cu bisericile din tarile in care crestinismul este persecutat. Acolo cei cu inima impartita au dat de mult bir cu fugitii si au spus inca de la primele semne de prigoana “nu-l cunosc pe omul acesta.” In acele biserici se aduna doar cei ce simt un foc in oasele lor asemenea lui Ieremia. Un foc care nu ii lasa sa traiasca fara sa il marturiseasca pe El cu toata fiinta lor.
Daca ati observat Domnul Isus nu a spus ca dragostea unora se va raci, ci ca „dragostea celor mai mulţi se va răci.” Cred ca aceste cuvinte ale Mantuitorului ar trebui sa traga un puternic semnal de alarma in randul bisericilor de azi. Sa cheme fiecare crestin la o profunda cercetare personala: Port eu in inima mea o dragoste tot mai mare pentru Dumnezeu, pentru biserica Lui si pentru oamenii pierduti din aceasta lume? Oglindesc eu in viata mea imaginea lui Cristos? Cresterea in capacitatea de a iubi si faptele credintei mele care raman in urma, sunt dovada clara a prezentei si lucrarii active a Duhului Sfant in viata crestinului. Daca semnele acestea lipsesc atunci trebuie sa cerem ca Tatal sa faca o puternica lucrare de cercetare a inimii noastre.
De ce am ales sa vorbesc despre aceste lucruri tocmai in saptamana cand biserica Domnului a sarbatorit o noua biruinta impotriva lui Satan prin predarea unui suflet in mainile lui Cristos? Pentru a intari si mai mult convingerea fiecaruia ca lucrarea de mantuire a lui Isus Cristos nu este o lucrare superficiala si de suprafata. Este o transformare in profunzime a mintii si inimii unui om Ucenicia lui Cristos este o lupta dura, din care doar cei ce dezvolta o relatie personala cu Mantuitorul lor si cu biserica Sa, vor iesi biruitori.
Vorbesc despre aceste lucruri pentru ca cei ce se gandesc sa ia crucea lui Cristos si sa devina ucenici ai Lui au nevoie sa stie ca sa vina la inchinare si sa slujeasca biserica sub diferite forme nu este un sacrificiu, ci este un privilegiu si o binecuvantare. Biserica este refugiul crestinului, unde primeste hrana spirituala, vindecare, innoire si incurajarea de care are atat de multa nevoie pentru o noua saptamana de lupta pentru credinta lor. Dar biserica este si mireasa lui Cristos si fiecarui crestin I se porunceste sa respecte cea mai sfanta institutie de pe acest pamant. Fiecare trebuie sa fie constient de pericolul racelii inimii, ca fiind o realitate cu care biserica secolului 21 se confrunta. Cei ce nu au facut inca un legamant cu Cristos trebuie sa plece pe drumul credintei nu amagiti doar de cuvinte precum prosperitate si belsug, ci pregatiti sa poarte crucea grea a lui Cristos avand o pasiune fierbinte pentru El in vremuri de ger spiritual.
Cum ne vindecam de raceala spirituala daca aceasta s-a instalat comfortabil in inima noastra?
Cu infuzii puternice de Duh Sfant pe care il cerem Tatalui smeriti si cu lacrimi de pocainta. Apoi trebuie sa urmam un tratament puternic si de durata in care sa luam antibioticele cunoscute sub numele de post si rugaciune. Iar pe toata durata tratamentului, sa nu uitam sa citim cu mare atentie prospectul care este Cuvantul lui Dumnezeu.
Daca simtim ca suferim de aceasta boala grea, sa nu amanam tratamentul. Raceala inimii netratata duce la impietrirea ei si apoi la moarte spirituala. Exemplele din pacate sunt multe si dureroase. Cei ce ardem pentru Cristos, sa staruim in ceea ce facem, dar sa fim mereu cu mare bagare de seama, stiind ca pericolul racelii inimii ne paste pe fiecare daca nu veghem, iar cei ce nu v-ati intors inca la Cristos, ganditi-va bine inainte de faceti acest pas. Viata cu Cristos va va aduce totul, doar daca sunteti pregatiti sa renuntati la tot de dragul Lui.